Ma blochez mereu cand vine vorba despre exprimare deschisa.
Nu stiu cu ce sa incep, ar fi prea multe de zis, prea multe de transmis, iar prea putini ar intelege.
Pentru ca in fiecare zi uitam si uitam sa fim noi, nu ne gandim la faptul ca noi trecem prin timp si ca noi suntem cei care nu mai stim sa traim cum traiam,sa simtim cum simteam! Nu timpul ne schimba, nu probemele, situatiile.Noi nu mai stim sa vedem lucruri pe care le vedeam.
Ne ocupam timpul si viata cu lucruri simple pe care le complicam al dracu de tare.
Personal, am uitat sa mai arat ca am o inima, imi e sila sau teama sa arat ca eu chiar gandesc altfel in lumea asta plina de egoisti ce au uitat sau vor sa uite de sentimente, de traiul ala pozitiv si pur.
Am vorbit cu multi oameni in ultimul timp si faptul ca am realizat ca mai sunt persoane care sa gandeasca aproximativ ca mine mi-a dat o urma de speranta. De aceea vreau in continuare sa refuz sa generalizez, vreau sa cred ca exista macar o persoana in lumea asta care ma poate intelege si aprecia la adevarata valoare, pe care marea majoritate incearca sa ma faca sa uit ca o am.
Am tendinta de a a izola uneori, dar imi place , ma regasesc ,ma inteleg.
Imi vin uneori cunoscuti care vor ei sa arate ca eu gresesc facand asta si vor sa ma faca sa vad altfel lucrurile, cu forta daca se poate chiar. Ei nu pot intelege ca in unele momente am nevoie de singuratate, fara vreo urma de dramatism sau depresie...
Imi arunca vorbe apoi pleaca, lasandu-ma tot pe mine sa curat veninul, de parca n-as fi curatat destul pana acum.
Astia sunt cei care incearca sa-mi cultive ura fata de tot ce ma inconjoara, fata de oameni.
Nu voi spune niciodata "asa e, ai dreptate"doar pentru ca vrei tu sa auzi asta sau doar pentru a castiga incredere sau sa ma pun intr-o lumina mai buna.
"Viata asta de Bucuresti" a incercat sa ma schimbe in multe situatii si uneori chiar a reusit, dar lucrurile profunde din suflet nu pot fi schimbate de palmele vietii sau suturile "prietenilor".
E nevoie de timp pentru a avea liniste la fel cum e nevoie de rabdare pentru a rezista.
Nu pot afisa zambete doar pentru ca azi sunt pe scena ta, cu toate ca doar ai impresia asta, realitatea fiind alta.
E omenesc sa plang cand sunt suparata, e total normal sa rad cand sunt fericita, biucuroasa sau aud o duma buna, sau vreau eu pur si simplu sa fiu fericita. La fel de normal e sa manifest furie cand sunt nervoasa, ce vi se pare anormal?
Eu nu am o lume perfecta, dar sunt gata sa merg mai departe incercand sa o nasc, sa o creez,voi merge pe drumuri pe care voi o sa ma impiediati prin vorbele voastre sa merg, dar tot voi inainta, iar daca voi esua, o sa ma opresc acolo, o sa plang , o sa regret, imi voi spune ca nu a fost bine, dar ma voi ridica si voi continua sa caut o alta cale! Si nu o sa strig dupa voi, iar daca voi fi nevoita sa strig , voi striga doar dupa cei ce voi considera ca ma inteleg si ma accepta exact cum sunt cu tate cele bune si rele.
Nu ma incalzeste grija voastra, cei ce sustineti ca imi vreti binele, aratati-mi doar ca ma intelegeti si ma apreciati asa cum sunt, doar asa m-ati cunoscut... incapatanata, fericita,nebuna, trista, fixista deprimata, fara chef. Si m-ati pastrat alaturi de voi. De ce?
Lasati-ma sa fiu eu, lasati-ma sa fac lucruri din inima, lasati-ma sa plang, sa port lupte cu peretii, dar macar sa stiu ca sunt o luptatoare.
Lasati-ma sa va iubesc in continuare ca pe niste oameni buni ce vreau sa fiti, sa va accept asa cum sunteti cu problemele voastre, cu toanele voastre, cu sentimentele voastre, lasati-ma.
Lasati-ma sa creez, sa fiu eu, sa demonstrez, sa ma regasesc, sa cant, sa imprastii lumina, sa am dezordine in lumea mea de idei, sa rostesc vorbe murdare, dar sa arat ce am mai pur in suflet.Pentru ca e unul din rosturile mele pentru care m-am nascut.
Lasati-ma sa il gasesc pe el cel perfect, atata timp cat eu simt ca exista, nu-mi aruncati cu opinii si pareri ce ma dor , desi nu arat.
Daca vreau sa scriu scrisori catre un "fat frumos" imaginar si mult asteptat, lasati-ma acolo in nebunia mea.
Daca sunt momente in care brusc, sau fara motiv plang sau rad, e o etapa pe care trebuie sa o strabat, nu ma opriti!
Cand voi avea nevoie de ajutor cu siguranta voi apela.
Dar aratati-mi ca pot conta pe voi in situatiile alea si ca ma puteti accepta cu bratele deschise chiar si atunci cand ma intorc ranita de pe un drum ce mi-a fost "criticat" de voi.
Nu ma acuzati ca nu dau telefoane, ca nu imi pasa, ca am uitat.
Nu! n-am uitat, nu voi uita, nu vreau sa uit si nu inseamna ca va iubesc mai putin sau ca sunt nerecunoscatoare, indiferenta!
Inseamna ca atunci cand va voi cauta sau voi fi cautata voi putea spune, " mi-a fost dor de tine, am multe sa-ti povestesc si cu siguranta si tu."
Hai sa ramanem noi si atat!
