Nu te lua dupa mine, dar iti doresc totusi sa ajungi sa gresesti la fel ca si mine sau chiar mai rau.
Nu am inteles greselile la momentul potrivit. M-am urat, pana sa imi dau seama ca greselile mi-au fost "prieteni" de la care am avut de invatat, care m-au intarit prin ura ce mi-au transmis-o si indiferenta.
Au fost momente in care am crezut ca am inebunit, dar ar fi fost prea simplu.
Am trecut prin momente in care infometata m-am hranit cu orgoliu, si a fost bine. Pe moment.
Am vrut sa pastrez langa mine oameni cu toata puterea mea sufleteasca si am ajuns dependenta si folosita mai tarziu. Greseala mea.
Am trait in trecut, strangand amintiri in pumni doar ca sa pastrez clipe frumoase ce credeam ca nu vor putea fi inlocuite si in loc sa avansez ma uitam mereu dezorientata peste umar, pana mi-am dat seama ca nu pot merge in siguranta inainte cu privirea in spate. Logic.
Si m-am impacat cu trecutul.
Mi s-au cerut raspunsuri pe care nu am putut sa le ofer, pentru ca pe mine m-au costat multe nopti nedormite, depresii, alcool si singuratate.
M-am inconjurat numai de lucruri bune, crezand ca asta inseamna fericire si mi-am dat seama ca nu mai pot aprecia bucuria la adevarata valoare.
M-am inconjurat de lucruri rele, combinate cu lucruri bune plus alte lucruri de experimentat si mi-am dat seama ca invat multe si am descoperit esenta a ceea ce inseamna fericire si incredere in sine.
Incapatanarea nu mi-a lipsit niciodata, asta a costat la fel de mult, dar mi-a fost un tovaras de drum interesant, pentru ca am invatat ca daca fac ceva, o fac pe pielea mea.
Am vrut mereu ca cei din jur sa ma inteleaga si m-am pierdut fara sa ma gandesc ca eu sunt singura care trebuie sa ma inteleg si sa ma ascult, pentru ca eu ma cunosc cel mai bine la fel cum numai eu pot sa ma contrazic cel mai bine ca nu ma cunosc atat cat imi doresc in unele momente, dar pana si neintelegerea are o umbra "buna."
Mi-au lipsit multe, de asta stiu acum sa le apreciez.
Nu m-am intrebat niciodata de ce fericirea mea a stat in deciziile altora, dar mi-am dat seama ca asta e motivul pentru care m-am pierdut de mine.
Am trantit obiecte, privind cu ura in stanga si in dreapta, crezand ca asta inseamna sa te eliberezi, pana am realizat ca pumnul nu imi vindeca ranile interioare si nici peretii nu imi sunt dusmani.
Am lasat de multe ori capul in jos, dar principiile niciodata.
Nu am crezut in schimbare, dar oricat de jos am ajuns mereu mi-am spus ca or sa vina zile si mai bune.
Nu au venit sau mai bine zis nu au venit cand le-am asteptat.
M-au surprins si mi-au mai dat o palma de trezire la realitate peste comportament si indiferenta. Si am invatat sa ma apreciez pentru rezistenta de care am putut sa dau dovada in anumite momente de cumpana.
Am avut asteptari multe si m-am trezit singura fix cand aveam cea mai mare nevoie de ajutor si am lasat totul in voia sortii si ajutorul mi-a batut la usa incuiata fix cand ma asteptam mai putin sau de la cineva ma asteptam mai putin.
Am spus de prea multe ori: " Sunt bine, nu am nevoie de nimic", crezand ca trebuie sa ma descurc singura si ca asta inseamna sa fi puternica, pana mi-am dat seama ca e bine sa te bazezi doar pe tine in unele momente, dar doar in unele momente, nu intotdeauna.
Am facut lucruri ce mi-am jurat ca nu le voi repeta si le-am repetat cu o placere deosebita de a ma contrazice iar.
Acum sunt pe drum, pregatita sa merg pana la capat, mai am multe de invatat si de inteles.
Dar mai ales sa ma inteleg.
In viata ai mai multa nevoie de tine decat de curaj sau vointa.
Tu cat de bine te intelegi cu tine?
