Nimic

Sunt genul acela de persoana care se framanta mereu cu intrebari, genul acela de om care poate sa inteleaga aproape orice, daca detine argumentele potrivite.
Cu toate ca am fost insetata de raspunsuri si adevar, mi-a lipsit intotdeauna curajul de a pune intrebarile necesare.
Probabil mi-a fost teama de suferinta, sau chiar de adevar.
Aveam senzatia ca a cere raspunsuri este defapt o atentie ce se transforma intr-o forma de vulnerabilitate care poate sa fie perceputa ca o slabiciune din partea oamenilor carora le-o incredintezi,. Si atunci cand acei oameni iau contact cu aceasta forma, cu intentie sau fara, ajung sa se foloseasca de acest aspect la un moment dat in defavoarea ta.
Am considerat intotdeauna ca trebuie sa am rabdare, ca poate este prea devreme, sau ca poate anumite lucruri sunt doar in capul meu, insa ce te faci cand prea devreme la un moment dat ajunge sa fie prea tarziu? Ce poti sa mai faci cand persoana care iti poate anula toate incertitudinile, care iti poate da raspunsurile cu care poti face pace cu constiinta ta si sufletul tau nu mai este in viata?
Nu in viata ta, ci in viata lui?


Acum am inteles ca este mai bine sa imi doresc sa stiu adevarul chiar daca uneori adevarul provoaca durere.
Durerea este trecatoare, pentru ca timpul te invata sa te adaptezi, insa incertitudinea netratata, mananca incet din tine, dar te distruge intr-un final cu siguranta.